miercuri, 23 iulie 2014

Festival!

Pentru mai multe detalii despre acest festival vizitati 


„Drumul Lung spre Cimitirul Vesel” – Festival Intercultural de Tradiție Maramureșeană

14-16 august 2014, Săpânța, Maramureș

Drumul Lung spre Cimitirul Vesel
înseamnă Dragoste, Libertate, Cultură, Valoare – DLCV

De ce? Pentru că ne pasă de soarta satului, ne dor ignoranța, kitsch-ul, în general invazia non-valorilor în viața de zi cu zi. Pentru că Maramureșul și în general zona rurală oferă modelul unui trai tihnit însă profund, o înțelepciune rar întâlnită, o armonie strânsă între om și natură și o interacțiune socială cum greu mai întâlnești în vremurile de acum.
De aceea am conceput acest festival ca pe o sărbătoare a tot ceea ce are satul românesc mai frumos, mai viu și mai autentic. La sfârșitul acestei sărbători vrem să putem spune cu toții că satul este o bogăție ce trebuie prețuită și protejată.
Muzicieni, artizani și localnici vă așteaptă să vă arate frumusețea și bogăția satului tradițional, în dialog cu alte culturi, într-o atmosferă inedită, dar fără bâlci.
„Avem o civilizație rurală vie care este în pericol și trebuie susținută. Este foarte important să păstrăm ce avem autentic. E foarte greu să aducem autenticul pe o scenă. Ca să îl simți, trebuie să mergi acolo.” - Peter Hurley, coordonatorul proiectului
Civilizația rurală este sufletul țării.

marți, 15 iulie 2014

Mocanita de pe Valea Vaserului -Maramures!

Site-ul oficial al Căii Ferate Forestiere Vişeu de Sus!

alt
Următoarele evenimente:
Spectacol clasic de coarde - 09 august 2014

Descarcă Flyer Mersul Trenurilor:         

Mai multe detalii despre aceste evenimente găsiţi mai jos!

 

Actualizări


 Cvintetul Filarmonicii Transilvania “CLASSIS” şi grupul vocal “ANATHOLIS”, sâmbătă 9 august 2014 

elvetia la fabrica 3 viseudesusmocanita elvetia dupa lemn

Plecarea:
17:00 din Gara CFF Vişeu de Sus
Traseul:
Vişeu de Sus – Paltin (km 21,6)
Mocăniţa Special:
Desigur, noul pachet al acestui sezon este disponibil şi în această perioadă cu preţurile:
Adulţi: 83 Ron/pers. şi Şcolari: 58 Ron/pers
Alte servicii:
Foc de tabără; băuturi şi grill (contra-cost);cazare în Trenul Hotel “Carpatia-Express” (cu rezervare)
Rezervări:În limita locurilor disponibile la tel: 0744 686 716 sau pe  e-mail info@cffviseu.com;
Atenţie!Trenul va fi anulat dacă vremea nu este favorabilă
Sosirea:
Aprox. la ora 02:30 în Vişeu de Sus


Program Mocăniţa 3 iulie - 14 septembrie 2014    

elvetia la fabrica 3 viseudesusmocanita elvetia dupa lemn
Program:
zilnic
Plecarea:
ora 09:00 din gara CFF Vişeu de Sus
Traseul:
Vişeu de Sus – Paltin (km 21,6)
Preţ:
Adulţi: 49 RON/pers; Studenţi: 41 Ron/pers; Copii 6-16 ani: 36 RON/pers.
Mocăniţa Special:
Desigur, noul pachet al acestui sezon este disponibil şi în această perioadă cu preţurile:
Adulţi: 83 Ron/pers. şi Şcolari: 58 Ron/pers
Rezervări:Grupuri de peste 15 persoane sau cu Pachetul Mocăniţa Special: 0744 686 716 sau pe e-mail  info@cffviseu.com;
Sosirea:
Aprox. la ora 15:30 în Vişeu de Sus

Maramures-ceva fain!

Muzica!

miercuri, 23 aprilie 2014

Povestea celor șapte pitici maramureșeni de la Auschwitz


În 1869 se năștea la Rozavlea, în Maramureș, Shimshon Isac Ovici, rabin și comediant ambulant. În 1921, când avenit pe lume și ultimul din cei zece copii ai săi, Ovici (1868–1923), afectat de nanism hipofizar (piticism), se putea lăuda cu performanța de a fi ajuns capul celei mai numeroase familii de pitici din lume. Douăzeci de ani mai târziu, familia Ovici înregistra, însă, un record mult mai amar: a fost una din cele două familii extinse care au supraviețuit infernului de la Auschwitz.
Copiii lui Ovici au învățaț de mici că trebuie să fie uniți, să nu se despartă sub nicio formă unul de celălalt. Urmând acest sfat părintesc, și-au format propriul grup artistic, Trupa de Teatru Liliput (sau „Circul de pitici” cum îi spuneau localnicii), care în anii 1920-1930 a cunoscut un succes deosebit, cu turnee în România, Ungaria și Cehia și un repertoriu cântat în idiș, maghiară, română, rusă și germană. Mereu eleganți și având aura unor artiști „de talie internațională”, au fost primii locutori ai Rozavlei cu aparat radio și automobil. Membrii mai înalți ai familiei au ajutat trupa la organizarea spectacolelor, iar când nu erau în turneu, locuiau toți împreună, în aceeași casă.
La începutul celui de Al Doilea Război Mondial, familia Ovici număra 12 membri, șapte dintre ei fiind pitici. După cedarea Ardealului de Nord Ungariei, în Septembrie 1940, au intrat în vigoare legile rasiale, care interziceau artiștilor evrei să țină spectacole pentru non-evrei. Trupa familiei Ovici a reușit, însă, să-și procure documente personale care omiteau faptul că erau evrei, reușind astfel să-și continue turneele până în mai 1944, când toți cei 12 au fost deportați la Auschwitz-Birkenau, alături de cele 3500 de persoane câte formau pe atunci comunitatea evreiască locală. Pentru o Germanie obsedată de rasa perfectă, liliputanii familiei Ovici erau de două ori indezirabili: ca evrei și ca indivizi cu statură „deviantă”.
La Auschwitz, întreaga familie Ovici a fost preluată de Josef Mengele, medicul lagărului. „Îngerul morții” s-a arătat imediat interesat de ei și i-a separat de restul deținuților pentru a-i putea monitoriza. Mengele era curios să afle cum de unii membri ai familiei sunt pitici iar alții sunt de statură medie, gândindu-se că va putea dezlega astfel secretul piticismului. Pentru a-i ține pe Ovici sănătoși pentru experimentele sale, doctor Mengele le-a oferit condiții de igienă, mâncare și haine mult mai bune decât pentru ceilalți deținuți din lagăr.
Familia Ovici a fost supusă mai multor teste, inumane, care depășeau, evident, limitele oricărei deontologii medicale. Ei urmau să fie uciși de îndată ce Mengele ar fi terminat experimentele. Șansa, însă, le-a surâs: au apucat să se vadă eliberați pe 27 ianuarie 1945. Armata Roșie i-a dus într-un lagăr de refugiați din Uniunea Sovietică de unde, mai târziu, au fost eliberați. S-au întors acasă, în Rozavlea, după ce au mers pe jos șapte luni.
Casa le-a fost jefuită, dar au reușit să-și recupereze bijuteriile și banii ascunși înainte de a fi deportați la Auschwitz. Au plecat, apoi, cu toții, mai întâi la Sighet și de acolo în Belgia. În mai 1949, au emigrat în Israel, stabilindu-se în Haifa. Și-au reluat turneele rebotezați în trupa Cei șapte pitici de la Auschwitz. Cabareturile lor s-au bucurat de un succes extraordinar, cu public numeros. În 1955, s-au pensionat și și-au cumpărat o sală de cinema. Prima născută dintre piticii Ovici, Rozika, a murit în 1984, la vârsta de 98 de ani. Ultimul supraviețuitor al familiei, Perla Ovici, a murit în 2001.
În martei 2013, actorul american Warwick Davis, cunoscut pentru rolurile sale din producțiile de succes Răboiul stelelor și Harry Potter, a prezentat un episod din serialul Perspective al postului ITV intitlulat Warwick Davis - The Seven Dwarfs of Auschwitz (Warwick Davis – Cei șapte pitici de la Auschwitz), documentar în care Davis, pitic și el, merge pe urmele familiei Ovici. Povestea acestora este redată și într-o carte scrisă de jurnaliștii Yehuda Koren și Eilat Negev.
Sursa:http://www.romanialibera.ro/

Sfantul Mucenic Gheorghe


La multi ani celor ce poarta numele Sfantului Mucenic 
Gheorghe 

Sfantul Mucenic Gheorghe s-a nascut in Capadocia, din parinti crestini. A trait in vremea imparatului Diocletian (sec. al IV-lea). Datorita vitejiei si victoriilor sale, ajunge conducator de armata.

In anul 303, imparatul Diocletian va incepe lupta impotriva crestinilor. Au fost daramate lacasuri de cult, interzise adunarile crestinilor, arse cartile sfinte, iar cei ce refuzau sa aduca jertfa zeilor erau ucisi. In fata acestei situatii, Sfantul Gheorghe nu se fereste sa-si marturiseasca credinta in Hristos, motiv pentru care va fi intemnitat. Va fi supus la diverse chinuri: loviri cu sulita, tras pe roata, ingropat in var, lespezi de piatra puse pe piept, etc, dar nicio tortura nu l-a facut sa renunte la credinta sa.

Cei prezenti la aceste suferinte, uimiti de faptul ca Sfantul Gheorghe a ramas nevatamat si ca a inviat un mort, au renuntat la credinta pagana si au primit credinta in Hristos. Minunea invierii celui decedat, a convins-o si pe imparateasa Alexandra, sotia lui Diocletian, sa imbratiseze crestinismul.

Sfantul Gheorghe a fost ispitit cu onoruri pentru a jerfi zeilor, dar aceste incercari au fost zadarnice. Pentru ca nu a lepadat credinta in Hristos, Sfantul Gheorghe este condamnat la moarte prin decapitare, in ziua de 23 aprilie 304, ramanand de atunci zi de praznuire.
Sfantul Gheorghe in iconografie

Iconografia pastreaza imaginea Sfantului Gheorghe calare pe un cal, strapungand cu sulita un balaur. Este vorba despre o legenda pioasa, in care Sfantul Gheorghe salveaza cetatea Silena, din provincia Libiei, terorizata de un balaur. Aceasta imagine a sfantului a ramas in amintirea oamenilor ca model de curaj in lupta cu diavolul. Mai este reprezentat intr-o mantie rosie, culoare traditionala pentru un martir, dar si ca razboinic pedestru sau ca tribun militar in vesminte patriciene, cu o diadema metalica pe cap, cu o platosa sub mantie, tinand o cruce in mana dreapta si o sabie in mana stanga.

Sfantul Gheorghe pe Steagul Moldovei

Reprezentarea Sfantului Gheorghe doborand balaurul este prezenta si pe Steagul Moldovei, aflat la Manastirea Zografu din Muntele Athos. Pe acest steag se afla si rugaciunea Sfantului Stefan cel Mare catre Sfantul Gheorghe: "O, luptatorule si biruitorule, mare Gheorghe, in nevoi si in nenorociri grabnic ajutator si cald sprijinitor, iar celor intristati, bucurie nespusa, primeste de la noi aceasta rugaminte a smeritului tau rob, a Domnului Io Stefan Voievod, din mila lui Dumnezeu, Domnul Tarii Moldovei. Pazeste-l pe el neatins in lumea aceasta si în cea de apoi, pentru rugaciunile celor ce te cinstesc pe Tine, ca sa Te preamarim in veci. Amin. Si aceasta a facut-o in anul 7008 (1500), in al 43 an al Domniei Sale“. Mentionam ca pecetea Mitropoliei Moldovei si Bucovinei poarta chipul Sfantului Gheorghe, preluat dupa steagul de lupta al Sfantului Stefan cel Mare.

Sfantul Gheorghe ca ocrotitor

In 1222, regele Angliei, Richard Inima de Leu, l-a ales pe Sfantul Gheorghe patronul spiritual al Casei Regale si al intregii tari. Regele Edward al III-lea a infiintat "Ordinul St. George", iar Crucea Sfantului Gheorghe a devenit, mai tarziu, steagul Angliei, "Union Jack". Marele Mucenic Gheorghe este considerat si ocrotitorul Georgiei, Armeniei, Maltei, Lituaniei, Serbiei. Amintim ca Sfantul Gheorghe este si ocrotitorul armatei romane.

De Sfantul Gheorghe, aproape un milion de romani isi aniverseaza onomastica
Din cei 924.830 de romani care isi aniverseaza onomastica de Sfantul Gheorghe, 739.368 sunt barbati, majoritatea acestora, respectiv 565.509, purtand numele de Gheorghe sau Ghiorghe.
Alaturi de acestia, vor fi in sarbatoare si cei care poarta numele de George (144.873), Gheorghita sau Ghiorghita (24.040).
Dintre femei, cele mai multe poarta numele de Georgeta (135.370). In aceasta zi nu vor fi uitate nici persoanele cu nume de Gheorghita sau Ghiorghita (34.623) si Geta (14.945 ).

Sursa: http://www.crestinortodox.ro/

luni, 3 martie 2014

Martie!

 Ce înseamnă luna martie 2014


  • ANALIZĂ - Ce înseamnă luna martie 2014
Luna martie este a treia lună a anului în calendarul gregorian și are 31 de zile. Ziua are 12 ore, iar noaptea are 12 ore.
Denumirea lunii martie vine din latinescul ''martius'', numele zeului Marte (Mars în latină), fiul lui Jupiter și al Junonei, fiind una dintre cele trei divinități protectoare ale Romei (alături de Jupiter și Quirinus). Romanii îl considerau drept protectorul lor și tatăl lui Romulus. Era, la origine, zeul renașterii naturii, devenind mai târziu zeul războiului și al agriculturii. A fost identificat de timpuriu cu Ares, din mitologia greacă. Grecii numeau luna martie ''Elaphebolion''.
Sub împăratul Romulus al Romei, anul începea cu această lună, abia în anul 45 î.Hr., Iulius Cezar a introdus Calendarul iulian, anul începând la 1 ianuarie.
Mai mult timp, decât numele efemere date de împărații romani, au rezistat numele introduse de Carol cel Mare, regele francilor. El a redenumit toate lunile cu denumiri agricole în vechea limbă germană. Aceste nume au fost folosite până în secolul al XV-lea și, cu unele modificări, până în secolul al XVIII-lea, astfel, ''Lentzinmanoth'' — luna împrumutată — a corespuns lunii martie.
Martie începe cu aceeași zi a săptămânii, ca și luna februarie, cu excepția anilor bisecți și ca luna noiembrie în fiecare an.
În tradiția noastră populară, luna martie se numește: mărțișor, germinar, făurel.
Prima lună a calendarului roman și a treia a celui iulian și gregorian, este dedicată lui Mars zeul războiului. Denumirile zonale ale lunii — Mart, Mărțișor, Martiu — păstrează rădăcina lingvistică a cuvântului originar sau exprimă trezirea la viață a naturii înconjurătoare și încolțirea seminței semănate — Germinar, Geminariu.
Românii sărbătoresc venirea primăverii într-un mod unic, la începutul lunii martie. La 1 Martie, în calendarul ortodox, este ziua Evdochiei, o femeie martir, numită și Dochia. Sărbătoarea este de fapt apriori timpurilor creștine, iar Dochia este un personaj păgân. Legendele spun că Baba Dochia era, printre altele, o femeie care aducea zilele urâte de la începutul lunii martie, numite și Zilele Babei.
Prima zi a primăverii a fost sărbătorită încă de acum 8.000 de ani, conform descoperirilor arheologice. Cuvântul ''mărțișor'' are origini latine și este numele popular al lunii martie. Celebrarea mărțișorului are loc în prima zi a lunii martie, considerată prima lună a primăverii. Simbolul șnurului realizat din două părți răsucite a fost inițial folosit de daci înainte ca romanii să-i cucerească. Pe atunci, șnurul era alcătuit din alte două culori: alb și negru. Culoarea neagră reprezenta lâna neagră dată de Baba Dochia nurorii sale și simboliza întunericul iernii. Partea albă simboliza lumina primăverii. Lâna s-a schimbat, conform legendei, din negru în alb prin sacrificiul fetei. Din această cauza partea roșie din mărțișor reprezintă sângele și sacrificiul, șnurul schimbându-și culorile din negru cu alb în roșu cu alb. În zilele noastre, mărțișorul este un simbol al primăverii, roșul înseamnă iubirea, iar albul divinitatea. Sărbătoarea Mărțișorului simbolizează renașterea vieții, reîntoarcerea la viață.
O altă sărbătoare importantă a lunii martie este — Ziua Internațională a Femeii — aniversată la 8 Martie, care a apărut la începutul anilor '20, ca urmare a mișcărilor sindicale, cu scopul de a promova egalitatea dintre sexe.
În luna martie începe aratul, semănatul, se curăță livezile și grădinile, se scot stupii de la iernat și se ''retează'' fagurii de miere utilizați ca leac în medicina populară. Sărbătorile cu dată fixă și mobilă, în special Mucenicii sau Sfinții, alcătuiesc un străvechi început de an agrar, cu obiceiuri vechi și de o mare frumusețe.
Tradiția populară are mai multe preziceri pentru această lună a anului. În luna martie, în câte zile va fi negură în tot atâtea în cursul anului vor fi ploi, iar în câte zile va fi rouă în atâtea va fi brumă după Paști, și în tot atâtea zile în luna august vor fi neguri din care cauză vor fi stricăciuni în holde și poame. Dacă în luna martie nu va ploua va fi o recoltă bogată de grâu.
Echinocțiul de primăvară în 2014 are loc la 20 martie: 18 h 57 m.
Primăvara începe odată cu echinocțiul de primăvară. Acesta marchează începutul primăverii astronomice ce durează 92,75 zile.
Este momentul în care Soarele, în mișcarea sa anuală, trece prin punctul de intersecție a eclipticii cu ecuatorul ceresc, ziua fiind egală cu noaptea în orice loc de pe Pământ. Există două astfel de fenomene: echinocțiul de primăvară și echinocțiul de toamnă.
Cele două puncte de pe ecliptică în care se află Soarele în momentul echinocțiului se numesc puncte echinocțiale, fiind denumite punctul vernal și, respectiv punctul autumnal.
De la un an la altul, fenomenul nu se produce la aceeași dată datorită faptului că anul calendaristic nu este egal cu anul tropic. Echinocțiul de Primăvară, reprezintă momentul când Pământul este cel mai aproape de Soare și începând de la această dată, durata zilei va fi în continuă creștere, iar cea a nopții în scădere, până la data de 21 iunie, când va avea loc solstițiul de vară.
În emisfera sudică a Pământului fenomenul este invers, astfel că în regiunile respective acest moment marchează începutul toamnei astronomice. Totodată, în regiunile polare, în emisfera nordică, începe lunga zi polară, iar în cea sudică începe noaptea polară, care vor dura, fiecare, câte 6 luni.
Cuvântul "echinocțiu" derivă din cuvântul francez "équinoxe", care, la rândul lui provine din latinescul "aequinoctium", format din "aequus" — "egal" și "nox", "noctis" — "noapte".
Din punct de vedere astrologic are loc trecerea Soarelui din zodia Peștelui în zodia Berbecului. Asistăm astfel la sfârșitul și începutul unui ciclu zodiacal. Omul devine asemenea unui vulcan, dornic de a erupe, de a exploda, de a realiza lucruri inedite.
Astrologii spun că momentul când ziua devine egală cu noaptea simbolizează o stare de armonie, o stare de transformare profundă atât a naturii exterioare, cât și o transformare benefică a naturii noastre umane. În perioada echinocțiului de primăvară totul se trezește la viață, tinde să iasă la suprafață, să se bucure de energiile profunde ale primăverii. Tradițiile spirituale afirmă ca orice formă de evoluție are trei etape distincte: creația, menținerea și resorbția sau distrugerea. La toate acestea se adaugă și momentul de apogeu a ceea ce s-a creat. Astfel, echinocțiul de primăvară simbolizează creația, solstițiul de vară apogeul, echinocțiul de toamnă începerea perioadei de resorbție și solstițiul de iarnă perioada de conservare, care echivalează cu momentul de pregătire pentru un nou ciclu temporal.
Conform tradiției creștine, Paștele este serbat întotdeauna în prima duminică după Luna Plină de după echinocțiu.
Soarele — Luna
Hotarele scurgerii diurne a timpului sunt marcate de răsărit, când Soarele se ridică deasupra liniei orizontului, indicând începutul zilei de muncă, și de apus, când Soarele coboară sub linia orizontului, moment numit, zonal, asfințit, scăpătatul Soarelui.
Soarele: la începutul lunii răsare la ora 6 h 53 m și apune la ora 18 h 03 m, iar la sfârșitul lunii răsare la ora 6 h 00 m și apune la ora 18 h 41 m.
În România, ora de vară este corelată cu orarul de vară practicat în statele Uniunii Europene. Astfel, din ultima duminică a lunii martie, 30 martie, ora 03:00 devine ora 04:00 (ora oficială a României trece de la GMT+2 la GMT+3). Orarul de vară se aplică până în ultima duminică a lunii octombrie (26).
Martie începe (astrologic) cu soarele în semnul Peștilor și sfârșește în semnul Berbecului.
La 21 martie se face trecerea din Zodia Peștilor în Zodia Berbecului care se încheie la 20 aprilie.
Luna — reprezintă perioada de timp cât durează o rotație a astrului în jurul Pământului: 29 de zile, 12 ore, 44 minute și 3 secunde, aproximativ 29 zile și jumătate. În această mișcare se disting patru faze: lună nouă, primul pătrar, lună plină, ultimul pătrar.
Fazele Lunii: la 1 martie — Lună Nouă (Luna începe să crească) — 10 h 00 m; la 8 martie — Luna la Primul Pătrar 15 h 30 m; la 16 martie — Lună Plină (Luna începe să descrească) 16 h 06 m; la 24 martie — Luna la Ultimul Pătrar 19 h 06 m; la 30 martie — Lună Nouă (Luna începe să crească) — 21 h 48 m.
Lună Nouă
În această lună, faza de Lună Nouă (când Luna începe să crească) are loc de două ori, un eveniment mai rar întâlnit.
Prima fază a Lunii, când aceasta este invizibilă cu ochiul liber, este numită de români: Lună Nouă, Lună Tânără, Lună în Două Coarne și Crai Nou.
Prin continuarea revoluției sinodice sau Lunației, apare, în direcția unde apune Soarele, o mică zonă a emisferei lunare luminată ca o seceră subțire, care crește, noapte de noapte, până la faza de Lună Plină.
În Calendarul lunar, mai vechi decât Calendarul solar, zilele se numărau pe nopți, începând cu apariția pe cer a Lunii Noi.
Dintre reminiscențele lunare ale Calendarului popular cea mai interesantă pare a fi numele de Duminica Tânără, denumire dată primei duminici cu Lună Nouă sau care urmează după Luna Nouă.
Într-un an solar sunt 13 lunații și, ca urmare, 13 Duminici Tinere. În această perioadă se făceau vrăji și descântece, în care se invocau astrul nocturn, prin formule recitative. Tot în această perioadă se seamănă plantele care cresc și rodesc ''în sus'', la suprafața solului (secara, grâul, porumbul). Vechiul calendar agrar împarte anul în două sezoane: vara și iarna. Vara începe la echinocțiul de primavară (Măcinici în Calendarul Iulian sau Ziua Cucului în cel Gregorian), cu miezul la solstițiul de vară (Sfinții Mărunți în Calendarul Iulian sau Drăgaica, Sânzienele în Calendarul Gregorian) și se încheie la echinocțiul de toamnă (Ziua Crucii sau Cârstovul Viilor). Iarna, anotimpul agrar steril, debutează la echinocțiul de toamnă, are miezul la solstițiul de iarnă (Sânnicoară în Calendarul Iulian, Crăciunul în Calendarul Gregorian) și se încheie la echinocțiul de primăvară când începe un nou ciclu agrar.
 Autor: Agerpres 
 Sursa:www. infomm.ro

luni, 17 februarie 2014

Turnul Sfantul Stefan - Baia Mare







Turnul bisericii parohiale medievale se ridică la sud de „centrul vechi” al oraşului, pe o piaţetă denumită de către localnici „Ţintirimul”. Piaţeta este practic înconjurată de biserici: la capătul vestic se află turnul Sf. Ştefan, pe latura sudică fosta biserică, claustrul şi şcoala iezuită, construite în locul vechii biserici Sf. Martin. Sala de sport a şcolii respective în anii 1920 a fost transformată în biserică ortodoxă (mai târziu biserica a fost reconstruită). Parcul piaţetei, cu arbori bătrâni, bănci şi alee oferă o ambianţă plăcută pentru acest complex de monumente istorice.

Turnul Sf. Ştefan, simbolul oraşului Baia Mare, este singura mărturie arhitecturală păstrată a unei biserici de o concepţie arhitecturală specială. Clădirea turnului de plan rectangular are intrări laterale cu ancadramente decorate cu baghete încrucişate (sunt rezultatele restaurării din 1898), pe faţada vestică se deschide o fereastră circulară a cărei  mulură aparţine restaurării, iar etajele turnului sunt străpunse de mai multe ferestre ogivale. Turnul scării pe faţada sudică, care accesează primul etaj, în parte este încastrat în grosimea peretelui. Lângă turn s-a înzidit un relief medieval Roland (simbolul dreptului paloşului al oraşului), pe faţada vestică s-au amplasat două steme în 1898, dintre care se mai păstrează doar una, blazonul oraşului. Prin intrarea nordică este accesibil parterul turnului, unde se mai păstrează bolta în cruce pe ogive, cu nervuri. În acest spaţiu s-a amenajat un lapidar. Amprentele de pe suprafaţa turnului sunt indicii preţioase privind amenajarea spaţiului interior al bisericii. Se cunoaşte faptul că biserica Sf. Ştefan a avut două nave, cu acoperişuri separate. Spaţiul binavat al bisericii continua spre est cu un cor alungit, poligonal. Cele două laturi ale bisericii au fost prevăzute cu câte un portic (capelă) etajat. Colţul sudic al navei era teşit, iar cele două nave erau separate, în axa centrală, printr-un şir de stâlpi.

Pe baza arcadelor înzidite de pe faţadele de est şi nord se poate afirma, că parterul turnului era deschis spre spaţiul bisericii, iar releveul din 1770 încă surprinde în linia turnului o tribună vestică. Este destul de ciudat însă faptul, că dinspre peretele nordic al etajului nu se deschide nici un acces spre această tribună, însă pe peretele estic al turnului se vede un gol de uşă dinspre etaj, care se pare, accesa o tribună sudică. Tribuna sudică presupusă nu are nici un alt indiciu vizibil astăzi, doar pe pictura luiTörökfalvi apar nişte elemente care ar confirma existenţa acestuia. Pe peretele estic al turnului se observă foarte bine pornirea peretelui sudic al bisericii, în toată înălţimea originală, se vede urma boltirii navei sudice, deasupra căruia mai există accesul de odinioară a podului navei sudice, şi foarte vag se mai poate zări şi amprenta acoperişului. Pe peretele nordic, lângă fragmentele portalului, de asemenea se mai păstrează unele fragmente ale zidului vestic al navei. Unele surse documentare consemnează, că iniţial turnul a avut o cornişă decorată cu şir de ogive, databilă, probabil, în perioada lui Ioan de Hunedoara.

Portalul monumental al turnului, şi în starea lui ruinată, are o ambrazură bogat profilată, decorată în zona capitelului cu o friză cu frunze, pe a cărei capete sunt reprezentate îngerul şi vulturul, simbolurile evangheliştilor Matei şi Ioan. Din arhivolta portalului se mai păstrează trei straturi de piatră. Pe baza elementelor stilistice friza datează din prima jumătate a secolului al XIV-lea, mai degrabă în al doilea sfert al secolului, şi are analogii în regiunea Spiš a Slovaciei. Portalul gotic al bisericii reformate din Sighetu Marmaţiei este o versiune simplificată a portalului băimărean.
Pe baza picturii din secolul al XVIII-lea se poate afirma, că portalul nu era coronat de timpanul triunghiular caracteristic acestui tip de portal gotic, probabil din cauza ferestrei ogivale care se deschidea deasupra lui, în ax, şi care lumina tribuna vestică. Tot pe această pictură se vede, că iniţial poarta a avut un gol geminat, iar frontonul lui ogival a fost decorat cu mulură oarbă.

Piesele medievale de piatră cioplită din lapidarul amenajat la parterul turnului şi din muzeul orăşenesc s-au adunat prin entuziasmul fondării muzeului de la începutul secolului XX., în care un rol determinant a avut remarcabilul istoric băimărean Gyula Schönherr (Décsényi). În parterul turnului pe lângă fragmentele de monumente funerare se află numeroase elemente arhitecturale gotice(fragmente de cornişă, nervuri şi de stâlp) şi de decor (friză cu şir de ogive, consolă cu mască de monstru), dar, din păcate de cele mai multe ori, nu se ştie provenienţa lor exactă. Sunt deosebit de importante reliefurile Isus pe muntele Măslinilor şi Sărutul lui Iuda, actualmente în muzeu, realizate după tradiţia sculpturii parleriene, a căror cele mai apropiate analogii sunt reliefurile portalurilor bisericii Sf. Elisabeta din Kosice, dar calitativ sunt superioare faţă de acelea. Cele două reliefuri băimărene datează probabil din anii 1420–1430. Literatura de specialitate menţionează şi un relief reprezentűnd pe Adam şi Eva, găsit odată cu cele amintite, dar care a dispărut.
 Sursa :http://enciclopediavirtuala.ro/

marți, 11 februarie 2014

Troita maramuresana



Pentru multi straini, civilizatia lemnului din Maramures se reduce la trei elemente: bi­se­ricapoarta si troita. Intuind caracterul de reprezentativitate (si brand) si speculând cererea tot mai mare pentru aceste “produse”, atât pe piata interna, cât si la export (in co­munitatile românesti de pe intreg ma­pa­mondul), in ultimii ani, mesterii populari consacrati din satele maramuresene, dar si unele firme de profil, si-au orientat ac­tivitatea de baza in confectionarea si ansamblarea unor astfel de constructii, in functie de solicitari (pretul variaza intre 500 si 1.500 euro). Doar o parte din aceste produse, fabricate in serie, mai poarta amprenta autenticitatii, insa toate contin elemente spe­cifice artei populare traditionale.
Din punct de vedere al valorii culturale, se disting troitele de hotar. “Exista indicii ca, inca de la inceputul sec. al XVII-lea, in mai multe comunitati mara­muresene existau troite de ho­tar, monumente complexe, sculptate in lemn. S-a pastrat doar Troita Rednicenilor din hotarul comunei Berbesti, datata in sec. al XVIII-lea si care, prin elementele ce o compun si prin tratarea lor sculpturala, se inscrie in stilul gotic” (M. Dancus, 1986).
                                            (Troita Rednicenilor din Berbesti. Foto: Marin Giurgiu)
Familia Rednic, având descendenta nobiliara, cu rezidenta in Giulesti, pe Valea Marei, a dat Maramuresului numerosi preoti si dregatori ai comitatului. Un membru ilustru al familiei a fost Atanasie Rednic (nascut in 1722, in satul Giulesti si decedat in 1772 la Blaj), episcop al Bisericii Române Unite cu Roma.Troitele de hotar, pe lânga insemnul lor de factura religioasa, crestina, aveau semnificatii raportate la credinte (si superstitii) mult mai vechi si inra­da­cinate in subconstientul românilor. Acestea erau amplasate de obicei in bifurcatii si intersectii de drumuri, unde se credea ca spiritele malefice au puteri sporite si pot pune stapânire pe drumeti. Astfel, troitele de hotar erau integrate unui sistem profilactic cu conotatii magice (magia alba).
Biserica a inteles necesitatea de a prelua practicile de exorcizare si puri­ficare a acestor locatii, incurajând, totodata, amplasarea monumentelor la raspântiile dru­murilor de tara: “Troitele de la intersectii de drumuri isi au rostul lor. Spiritele rele fug din acel loc si din acea zona. Preotul, când sfinteste troita, se roaga astfel: Trimite acum harul Preasfântului Tau Duh peste acest semn al crucii si-l bine­cuvânteaza, il sfinteste si-i da lui ca sa fie semn infricosator si tare asupra tuturor vrajmasilor vazuti si nevazuti (Molitvelnicul; Rânduiala sfintirii crucii si troitei). Când treci pe lânga o troita si te inchini inaintea ei parca simti ca te apropie ceva de ea, parca o energie te atrage, iti da mângâiere, liniste” (Arhim. Ioachim Pâr­vulescu, 2004)
In opinia altor cercetatori, troitele maramuresene ar fi ultimele relicve ale crucilor dacice (cele trei extremitati superioare depasesc cercul), ca simbol pa­gân al unui ancestral cult solar practicat de populatia geto-daca (v. R. Vulca­nescu, 1987, p. 202, 367, 472).
Troitele, din lemn sau din piatra, sunt nelipsite din curtea bisericilor mara­muresene. In perimetrul bisericii din Budesti (monument UNESCO) atrage atentia “o troita de piatra, cu un Christ ruginit”. In Ieud, la biserica din vale, (hra­mul “Nasterea Maicii Domnului”, 1717) exista o troita deosebita, realizata (in 1935) de artistul Traian Biltiu-Dancus. Cu timpul, mesterii locali au miniaturizat aceste monumente, conferindu-le rol de cruce funerara.
Din a doua jumatate a secolului XX, semnificatia primara a troitelor s-a minimalizat, accentul cazând cu precadere pe caracterul funerar, probabil sub influenta si notorietatea de care s-a bucurat “Cimitirul Vesel” din Sapânta. Astfel, s-a declansat unul din cele mai ample procese ale invaziei unui brand mara­mu­resean dincolo de hotarele tinutului.
Principesa Ileana a României, al saselea copil al regelui Ferdinand si al reginei Maria, fosta arhiducesa de Austria, s-a autoexilat in Statele Unite. S-a calugarit, devenind stareta (“Maica Alexandra”) la manastirea “Schimbarea la fata” din Ellwood City, Pennsylvania. Inainte de a se stinge din viata (21 ianuarie 1991), a cerut sa i se puna la capatâi o troita, sculptata „ca prin partile Mara­mu­resului”.
Marele poet român Nichita Stanescu (1933-1983), de patru ori premiat de Uniunea Scriitorilor din România, laureat al premiului Herder (1975) si membru (postum) al Academiei Române, odihneste in Cimitirul Bellu din Bucuresti, mor­mântul lui fiind impodobit cu o troita re­alizata in Maramures, oferita prinos de organizatorii Serilor de Poezie de la Desesti.
Dupa Revolutia din 1989, tara a fost impânzita de troite maramuresene pentru a co­me­mora eroii din decembrie. Primul monument a fost amplasat, in primele luni ale anului 1990, in fata Catedralei din Timisoara, opera a artistului lapusean Alexandru Perta Cuza. De altfel, acesta afirma ca, in ultimii ani, este autorul a peste 1.400 de troite. De asemenea, o troita a eroilor este amplasata in Baia Mare (Piata Revo­lutiei), altele in Bu­curesti – la Televiziunea Româna, la Universitate, la Spitalul Coltea, la Popesti-Leordeni. Orice alte argumente nu fac decât sa intareasca semnificatia de brand al acestui element cultural “fabricat in Maramures”.

http://dorinstef.blog.com/

luni, 10 februarie 2014

Balada haiducului Grigore Pintea „Viteazul”



Transilvania. Secolul al XVII-lea. In timpul imparatului Leopold I al Austriei, stapânirea hab­sburgica in aceasta tara româneasca a determinat o ampla miscare de rezistenta din partea poporului, dar si a nobilimii. Pe acest fundal, principele Rakoczi II a declansat o „lupta de eliberare nationala”, bazându-se atât pe sprijinul taranimii iobage, cât si pe ajutorul promis de regele Frantei (Ludovic al XVI-lea) si tarul Rusiei (Petru cel Mare).
In nord-vestul Transilvaniei (Maramures, Satmar), capitan in armata lui Rakoczi a fostGrigore Pintea (1660-1703), cunoscut conducator al unor cete de haiduci, care actiona de ani buni in sprijinul populatiei si in dispretul nobilimii si al autoritatilor austriece. Asa se face ca la curtea imperiala de la Viena se vorbea cu admiratie si teama despre „Pintyeland”, o tara a lui Pintea, supranumit „spaima bogatilor si mila saracilor.”
Din documentele vremii reiese ca Grigore Pintea a fost un om instruit, cunoscator al mai multor limbi straine si al tehnicilor militare, deprinse in garnizoanele imperiale. Diplomat si bun negociator (vezi protocolul incheiat cu comandantul militar al cetatii Satmar, con­tele F. Lo­wenburg, in ianuarie 1700), Pintea a fost socotit de istorici „unul dintre cei mai insemnati români din secolul al XVII-lea” (N. Densusianu, 1883).
In primavara anului 1703, mai multe orase din nordul Transilvaniei (Zalau, Satmar, Bis­trita, Dej, Sighet) cad in mâna razvratitilor. Armata lui Pintea trebuia sa cucereasca ce­tatea Baia Mare – vistieria imperiala. In luna august, orasul era sub asediu. In urma unei ambuscade, Pintea este impuscat mortal in fata portii de sud a orasului.
Anii au trecut, insa cercetatorii etnologi din secolul al XX-lea, care au studiat cultura tra­di­tio­nala din acest colt de tara au fost surprinsi de bogatia productiilor folclorice avându-l ca personaj pe Pintea Viteazul sau pe ortacii lui (balade, legende, toponime, dansuri po­pulare – Jocul lui Vili). Aria de raspândire a acestor „documente” cuprinde toate regiunile Ma­ram­u­r­esului, dar si judetele limitrofe (Bistrita, Cluj, Salaj, Satu Mare), respectiv din Mol­dova si Banat.
Toponimele din aceste regiuni sunt marturii ale traseelor si popasurilor pe care cetele de haiduci ale lui Pintea le-au intreprins: Izvorul Pintii, Casa lui Pintea, Fântâna lui Pin­tea, Satra Pintii, Vârfu Pintii sau Pestera lui Pintea – exista numeroase legende care vorbesc despre „ber­bintele cu galbeni” ale lui Pintea, ascunse in pesterile sau grotele din diverse regiuni.
„Pintea a fost un viteaz mare. El a avut un cal nazdravan. Apoi, oamenii imparatului o vrut sa-l prinda. El o stat calare pe cal, sus, pe Piatra Gutâiului. Calul o stat intr-un picior de d-inapoi, ca s-amu se vede in piatra urma piciorului unde o stat calu. Apoi, odata o zburat calu de pa Gutâi, cu Pintea calare, colo, pa Vârfu-Ptietrii de cata Su­gatag; de-aiciuca, ca gându, o zburat pa Piatra Sapântii. C-apoi viteaz ca acela n-o fost altu-nime” (Dumitru Lupu Feier, 72 ani, Giulesti, 1924; cf. T. Papahagi).
Legat de aceasta marturie si de strategia utilizata de haiducii lui Pintea (actiuni-fulger si retrageri rapide la distante de zeci de kilometri), mai circula o legenda despre pla­noa­rele pe care Pintea le-ar fi confectionat si utilizat pentru a scapa de poterele austriece.
Intr-o padure de pe Valea Cosaului, exista un mormânt, despre care se spune ca ar fi al celui care l-a tradat (sau ucis) pe Pintea. Cert este ca si azi locuitorii satelor din apro­piere, când traverseaza acea padure, adauga o piatra pe mormânt, ca sa-l impovareze pe „nelegiuit”.
In afara de toponimele deja amintite, brandul „Pintea Viteazul” a fost imbogatit cu amenajarea unui mormânt pe versantul sudic al masivului Gutâi, in apropiere de soseaua (in serpentine) ce leaga Baia Mare de Sighetu Marmatiei. In Pasul Gutâi, s-a ridicat un han ce poarta numele haiducului Pintea Viteazul. Artistul plastic Vida Gheza i-a consacrat un studiu, iar sculptorul Ioan Marchis a realizat un bust al eroului. In anii ’70, in Maramures, s-a turnat un film de lungmetraj (cu actorul Florin Piersic in rolul principal), iar la biserica de lemn din Budesti se pastreaza o camasa de zale atribuita vestitului haiduc.

Avem „ingrediente” suficiente pentru a promova un brand cultural (si turistic) pe baza fap­telor si imaginii acestui personaj legendar. Cu atât mai mult cu cât s-au scris, pâna in prezent, numeroase studii si lucrari monografice care sintetizeaza o biografie de ex­ceptie, parte integranta a istoriei maramuresene si nationale. „Pintealand” poate deveni o marca inregistrata, cu priza pe piata turismului.
Sursa:http://dorinstef.blog.com/

miercuri, 5 februarie 2014

Biserica de lemn din Săliștea de Sus, Nistorești


Biserica, cu aspectul schimbat, după lucrările majore de reparații din anii 2011-2012.

Istoric
Localitatea a fost atestată la 1365. Biserica de lemn, cu hramul „Sfântul Nicolae”, a fost construită pe la 1680 de către o familie înstărită, descendentă a unui anume Nistor, de unde și denumirea bisericii, zisă a Nistoreștilor. Ctitoria Nistoreștilor este biserica mai nouă a localității, după cum reiese din mai multe însemnări pe marginea unor vechi tipărituri: „Cumpărat-au aciastă anume Penticostariu Nistoru Ilieșu și cu soțu său Porhiru ... și au datu pomană la biserica cea nouă din Seliște...văleat 1753. A fost construită pe un loc ridicat, în partea de sus a localității Săliștea de Sus, pe partea dreaptă a văii.
Construcția din lemn de brad, adus din locul numit „Gruiul Rusului”, a fost incendiată de tătari la 1717, fiind salvată de o femeie care a cărat apă cu găleata până a stins focul, spune legenda.
Trăsături
Monumentul se aseamănă cu Biserica Bulenilor ca siluetă. Absida altarului este de formă dreptunghiulară și acoperită cu o boltă semicilindrică. Naosul este și el acoperit cu o boltă semicilindrică supraînălțată, astfel că acoperișul are dublă poală. Peste pronaosul tăvănit se înalță turnul-clopotniță cu silueta sa sveltă.
Biserica păstrează parțial pictura murală. Dintre scenele conservate se pot menționa în pronaos Judecata de pe urmă (pe peretele nordic) și Pilda celor zece fecioare. Pe boltă se mai poate distinge, într-un cerc mare, o scenă cu Ridicarea din Mormânt a lui Iisus, în culori vii, ce trădează o bună stăpânire a penelului de către zugrav. Un număr de icoane ne vorbesc de activitatea zugravului Alexandru Ponehalschi, în jurul anului 1772, și la această 
Alexandru Ponehalschi a fost unul dintre cei mai importanți pictori care au activat în Maramureșul istoric de-a lungul secolului al XVIII-lea.
După nume Alexandru Ponehalschi pare să fie de origine poloneză. Prima atestare a activității sale datează din anul 1751, când realizează o icoană a Maicii Domnului cu Pruncul la biserica din Bârsana. El a fost probabil conducătorul unui atelier intinerant, afirmându-se ca pictor muralist, dar și ca zugrav de icoane.


               





Sursa: http://ro.wikipedia.org/

marți, 4 februarie 2014

Istorie

Cum s-a unit Maramureşul cu ţara

de Cristina Tineghe, Ana-Felicia Diaconu
Vechi leagan de cultura si civilizatie româneasca, tara Maramuresului, locul de bastina al voievozilor Dragos si Bogdan, este cuprins între muntii vulcanici din gurpa nordica a lantului carpatic (Tibles, Gutâi, Oas), masivul Rodnei si Muntii Maramuresului. tara Maramuresului reprezinta una din cele mai mari depresiuni intracarpatice, cu o suprafata de aproape 10 000 km2.

Abrodarea problemei Maramuresului istoric în contextul creat de organizarea lumii dupa primul razboi mondial prin Conferinta de Pace de la Paris a adus în atentia opiniei publice românesti o serie de realitati pâna atunci neglijate. Punerea în discutie a frontierei de nord-vest a României a condus si la elaborarea unor ample memorii de catre autoritatile locale din Maramures, menite sa aduca la cunostinta pozitia acestora în ceea ce priveste trasarea noilor granite.

Prin Tratatul de Alianta încheiat la 4/17 august 1916 la Bucuresti între România si Marea Britanie, Franta, Rusia si Italia, mai exact în conformitate cu articolul 4 din tratat, frontiera nord-vestica a tarii se fixa pe talvegul Tisei, astfel încât în componenta statului român intra doar o treime din vechiul comitat Maramures. La baza acestei decizii politice credem ca au stat argumente de ordin etnic, datele statistice din momentul respectiv indicând preponderenta elementului rutean în defavoarea celui românesc în Maramuresul de la nord de Tisa, dar mai ales necunoasterea sau omiterea realitatilor de ordin istoric, economic etc. specifice tarii Maramuresului. Caracterul secret al tratatului, prevazut prin articolul 7, a împiedicat opinia publica sa aiba cunostinta de respectiva prevedere.

   
Telegrame catre Bratianu
Rezolutia Adunarii Nationale de la Alba Iulia din 1 decembrie 1918 stipula chiar din articolul 1 ca: "Adunarea Nationala a tuturor românilor din Transilvania, Banat si tara Ungureasca, adunati prin reprezentantii lor îndreptatiti la Alba Iulia, 1 decembrie 1918, decreteaza unirea acelor români si a tuturor teritoriilor locuite de dânsii cu România". La baza respectivei prevederi se afla principiul nationalitatilor.

Atunci când Stefan Cicio-Pop si-a terminat cuvântarea strigând: "Traiasca România Mare de la Nistru si pâna la Tisa!", maramuresenii prezenti au protestat afirmând ca ei nu au venit la Alba Iulia pentru a pune hotar pe Tisa, ci au venit ca sa împinga hotarul pâna la granita Galitiei, ca România sa cuprinda între hotarele ei si Maramuresului românesc de peste Tisa. La acestea Stefan Cicio-Pop a dat lamuriri, declarând ca expresia "pâna la Tisa" se refera numai la tinuturile dinspre Ungaria si ca tinuturile românesti dinspre Galitia, desi situate dincolo de Tisa, vor apartine României, subliniindu-si convingerea cu strigatul: "Traiasca România Mare de la Nistru si pâna dincolo de Tisa!".

Dezideratele sustinute de maramureseni la Alba Iulia nu au fost urmate de catre diplomatii români prezenti la Conferinta de Pace de la Paris. Astfel, Ion I. C. Bratianu si Nicolae Misu, expunând la 31 ianuarie — 1 februarie 1919 revendicarile teritoriale ale României, pastreaza, în ceea ce priveste hotarul de miazanoapte, frontiera trasata în 1916. Aceasta situatie a încurajat Cehoslovacia sa solicite la 13 februarie 1919 încorporarea "tarii locuite de rutenii din Ungaria", desi Cehoslovacia, din perspectiva istorica, nu avea nici un drept asupra acestor teritorii, mai ales în ceea ce priveste Maramuresul istoric. Cererea Cehoslovaciei a fost acceptata la lucrarile Conferintei de Pace si s-a materializat prin trasarea unei linii de frontiera care atribuia statului cehoslovac teritoriul rutenilor din zona subcarpatica.

In acesl stadiu al negocierilor, contextul international se complica prin declansarea de catre Ungaria (unde în octombrie 1918 se instaurase puterea sovietelor, a ofensivei care viza recucerirea teritoriului românesc pierdut si jonctiunea cu trupele bolsevice din Ucraina si Rusia. Actiunea a obligat armata româna sa contraatace. Victoriile acesteia sunt mentionate clar în telegramele trimise lui Ion I. C. Bratianu aflat în Conferinta de la Paris: "La dreapta am atins (Huszt, limita etnografica"; "Am luat Satmarul, de asemenea limita etnografica". Continutul acestora reda nu numai avansarea armatei române, ci si limita geografica stabilita în functie de preponderenta populatiei românesti vizata de aceasta.
Imposibilitatea armatei cehe de a face fata ifensivei maghiare si propunerea facuta României de a ocupa Rutenia si partea de miazazi a Galitiei, pentru a asigura legatura între armata polona si cea româna, cooroborate cu dorinta de a bloca orice comunicare directa între ucraineni si rusii bolsevici, a determinat depasirea Tisei si ocuparea întregii zone subcarpatice, inclusiv a Maramuresului de la nord de Tisa.
Memorii

La 3 august 1919 însa se comunica României frontiera cu Cehoslovacia, trasa de Consiliul Suprem al Puterilor Aliate si Asociate, care mentinea cursul Tisei ca linie de frontiera, dar numai pe o portiune delimitata astfel: "de la un punct comun celor trei frontiere ale României, Galkitiei si Cehoslovaciei o linie orientata sensibil catre vest-sud-vest prelungita printr-o linie care atinge râul Tisa la nord de confluentul acestuia râul Viseu, apoi continua spre vest talvegul Tisei pâna într-un punct la cca. 9 km vest de Apsa de Jos..., o linie care sa întâlneasca si sa urmeze linia de despartire a apelor între Tisa si Tur". Recunoasterea pe plan international a acesteia a fost confirmata prin semnarea la 10 septembrie 1919, la Saint-Germaine en Laye, Tratatului de pace cu Austria, care în articolul 53 stipula: "Austria recunoaste, precum au facut-o deja Puterile Aliate si Asociate, deplina independenta a statului cehoslovac care va cuprinde si teritoriul autonom al rutenilor de la sudul Carpatilor".

Refuzul lui Ion I. C. Bratianu de a semna acest tratat datorita unor clauze considerate de el inacceptabile pentru România a dus la amânarea ratificarii de catre statul român a acestui act international. Ragazul a fost folosit de oficialitatile române, centrale si locale, pentru a pregati documentatia necesara care sa probeze dreptul asupra întregului Maramures.

Intre timp si în tara s-au conturat opinii privind problema Maramuresului. Astfel, printr-un memoriu întocmit la Sibiu la 5 octombrie 1919 si adresat Ministerului de Razboi, prefectul judetului Maramures prezenta înmod obiectiv cauzele concrete care l-au determinat sa depaseasca granita impusa prin tratatul din 1916 si sa introduca administratia româneasca si la nord de Tisa. El pune accentul în special pe necesitatea mentinerii unei vieti economice care sa permita furnizarea produselor alimentare în zona si mentinerea functionalitatii mijloacelor de comunicatie, folosindu-se totodata de argumente de ordin istoric: "Judetul Maramures întreg este un vechi leagan al românului recunoscut de istorie în care valurile rutenesti venite din alte tari au îngropat o multime de elemente românesti care asteapta sa fie reînviate"; "Maramuresul prezinta nu numai o unitate geografica bine definita si foarte pronuntata, ci o unitate organica indivizibila".

La 9 decembrie 1919 senatorii si deputatii din Maramures, Ugocea si Satu mare adresau guvernului un memoriu "nu numai în interesul local, ci si în interesul întregii Românii Mari si a întregului neam românesc", solicitând ca granitele Maramuresului sa fie stabilite conform liniei de demarcatie trasate în luna iunie 1919 de catre Comandantul trupelor române de comun acord cu Comandamentul trupelor cehoslovace.

Cam în aceeasi perioada Alexandru Vaida-Voevod, ministru de stat în timpul guvernului Vaitoianu, înainteaza un raport documentat asupra Maramuresului, cerând toate comunele românesti de peste Tisa împreuna cu hotarele lor si propunând p frontiera care începea la vst de teceu si continua pe culmea muntilor spre nord, vizând încorporarea în granitele statului român a plaselor Sighet, Tisa, Taras si jumatate din Teceu.

   
Cea mai veche episcopie

Concomitent cu aceste actiuni au avut loc si primele alegeri generale parlamentare libere la care a participat si populatia întregului Maramures. Astfel, în primul Parlament al României Mari au existat si ruteni care si-au exprimat dorinta de a se uni cu România, fapt semnalat prin mai multe memorii adresate anterior regelui si Consiliului Dirigent.

La 1 decembrie 1919 s-a constituit noul guvern condus de Alexandru Vaida-Voevod, care avea sa semneze tratatul de pace cu Austria, România recunoscând astfel încorporarea Maramuresului de la nord de Tisa la statul cehoslovac. In acelasi timp însa, presedintele Consiliului de Ministri au numit pe lânga delegatia româna ca expert pentru Maramures pe dr. G. Iuga, deputat de Maramures, care în timul sederii sale la Paris întocmeste mai multe memorii, documentatii, harti dovedind caracterul românesc al Maramuresului de la nord de Tisa si drepturile istorice ale României asupra acestui teritoriu. Totodata, el initiaza tratative cu delegatia cehoslovaca pentru rectificarea liniei de frontiera preconizata si face lucrari pregatitoare pentru ca problema sa fie prezentata Conferintei de Pace, în cazul în care tratativele cu cehoslovacii n-ar fi condus la rezultatul dorit.

Redam în continuare câteva pasaje dintr-un astfel de memoriu în care autorul subliniaza toate argumentele care îndreptatesc statul român sa revendice acest teritoriu:

"Consiliul Suprem pâna acum nu a comunicat României direct si oficial linia de frontiera cu Cehoslovacia; rugam Conferinta sa binevoiasca si a lua în considerare urmatoarele propuneri:

Linia de frontiera... sa se stabileasca definitiv conform liniei demarcationale ce s-a croit în luna iunie 1919, de catre Comandamentul trupelor cehoslovace de comun acord cu Comandamentul trupelor române. Aceasta linie a fost stabilita pe culmea înaltimilor la fata locului de catre experti militari ai ambelor state vecine si intersate tinându-se seama de interese locale, istorice si administrative.

Teritoriul ce zace spre este de aceasta linie graviteaza spre Tisa si este parte întregitoare a Transilvaniei, formând o unitate geografica indivizibila.
Pe baza istorica am avea dreptul sa pretindem mai mult decât s-a stabilit prin linia de demarcatiune. Provincia numita Maramures este ´Leaganul Neamului RomânescS, unde poporul român a trait mai multe veacuri sub voievozi independenti si cuprindea în sine aproape tot teritoriul locuit azi de ruteni atât în Maramures, cât si în comitatele vecine: Bereg si Ung. Chiar si ungurii, inamicii nostri cei mai neîmpacati, recunosc acest fapt istoric. In memoriul lor Chestia Ruteana înaintat Conferintei de Pace ei recunosc ca cei dintâi locuitori ai Maramuresului au fost românii. De asemenea si istoricii rusi recunosc acest fapt...

...De partea dreapta a caii ferate si a soselei principale este situata renumita comuna istorica Peri, care a fost sediul primei si celei mai vechi episcopii românesti în decursul mai multor veacuri. Poporul român doreste reînfiintarea acestei episcopii istorice în acelasi loc pe care îl considera si azi ca loc sfânt...

    ...Teritoriul dintre linia demarcationala si Tisa nu a putut fi ocupat militara si nici administrat de catre Cehoslovacia pentru ca geograficeste graviteaza spre România, din aceste motive chiar Comandamentul cehoslovac ne-a propus sa-l ocupam noi, sa-l alimentam si sa-l administram..."

   
Posibilitatea fructificata

Memoriul se încheia cu urmatoarele concluzii:

"Chestiunea acestui teritoriu, desi neînsemnat ca marime, din consideratiile mai sus însirate, este de o mare însemnatate pentru România. Daca Conferinta de Pace nu ar acorda României acest mic tinut, el va forma o rana vesnica, un izvor vesnic de conflicte între România si Cehoslovacia, cu care România doreste sa întretina raporturile cele mai bune.

Pe baza acestor consideratiuni propunem ca frontiera între România si Cehoslovacia sa fie stabilita definitiv pe linia de demarcatiune de az".

Cehoslovacii pareau dispusi spre concesii teritoriale în schimbul încheierii unei aliante militare, ceea ce îl face pe Alexandru Voda-Voievod sa declare la 16 decembrie 1919 în Camera Deputatilor ca "spera sa gaseasca remediul pentru salvarea integrala a Maramuresului". Tratativele româno-cehoslovace decurgeau în conditii favorabile pentru România. La 15 martie 1920 Osusky, seful delegatiei cehe, îl înstiinta pe seful guvernului român ca frontiera Maramuresului era pe cale de a fi rezolvata. In acest stadiu al negocierilor intervine schimbarea de guvern din România, cabinetul Vaida fiind înlocuit cu unul condus de Averescu. Evenimentul este folosit de cehoslovaci ca pretext pentru întreruperea negocierilor, argumentând ca în urma demisiei guvernului Vaida delegatia româna nu mai dispunea de împuternicirea legala pentru a putea semna acordul încheiat.

La 1 aprilie 1920 prin adrese trimise Ministerului Afacerilor Straine si Ministerul de Razboi, reprezentantul Cehoslovaciei în România reînnoia în numele guvernului sau cererea de evacuare de catre trupele române a teritoriului din nordul Tisei, informând totodata partea româna de disponibilitatea Ministerului de Externe cehoslovac de a negocia cu statul român o rectificare de frontiera care ar urma sa fie stabilita de o comisie mixta româno-cehoslovaca.

Ca urmare, Legatia cehoslovaca din România era anunatta la 18 aprilie 1920 de hotarârea guvernului român de a-si retrage trupele, cerându-i-se ministrului Cernak sa comunice numele delegatului militar cehoslovac însarcinat sa regleze cu Marele Cartier General Român problemele de detaliu privind retragerea trupelor române. Se dadea astfel curs stipulatiilor Tratatului de pace cu Austria care prevedea ca teritoriul autonom al rutenilor din zona subcarpatica sa fie încorporat Cehoslovaciei, prevederi la care România consimtise prin semnarea lui. Pe de alta parte se sublinia disponibiliatea statului român de a începe tratativele cu statul cehoslovac vizând obtinerea unei frontiere mai bune pentru România, interesata sa integreze teritoriile de la sudul Tisei în procesul de unificare a întregului teritoriu national, ceea ce în conditiile geografice respective presupunea obtinerea cailor de acces spre aceste teritorii.

Prin semnarea Tratatului de la Trianon (4 iunie 1920) se reconfirma pe plan international apartenenta Maramuresului de la nord de Tisa la Cehoslovacia.